Pentru mine revelionul a fost întotdeauna o noapte specială. Nu, nu era o petrecere oarecare. Primul revelion pe care nu l-am petrecut acasă, în pijamale a fost cel care mi-a deschis gustul pentru petreceri, pentru nopțile cu oameni veseli, mult dans și fum de țigară, pentru bucuria de a te desprinde de viața de zi cu zi și de a simți altceva. Primul revelion a fost în timpul liceului, dar și după ce am plecat la facultate în alt oraș am continuat să mă întorc acasă de sărbători și să petrec ultima noapte din an în același fel: la cineva acasă, într-un apartament de bloc, cu fursecuri, suc și șampanie, cu dans mult, rochie, pantofi cu toc, sârbe, ieșit afară la miezul nopții, prieteni din copilărie și necunoscuți.
Așa a fost și atunci, în al doilea an de facultate. Am intrat împreună cu prietenele mele din copilărie într-un apartament cu două camere. Covoarele fuseseră date la o parte. Toată lumea era foarte veselă, oamenii dansau, pupături, "La mulți ani!"... Fetele m-au tras în cealaltă cameră. Una mă întreba dacă îi stă bine părul, cealaltă voia să își schimbe rochia. Sporovăială și veselie. Poate și puțină timiditate. "Da' hai să mergem și noi acolo, ce zice lumea, că ne-am închis aici". "Hai, ia-o tu înainte".
L-am observat din prima. Stătea în picioare sprijinit de un fotoliu, cu un pahar de unică folosință în mână, privind cu interes și curiozitate în jur, vesel ca și ceilalți.
I-am evitat privirile mult timp, deși i le simțeam. Adevărul e că mi-era frică de ele, dar îmi plăcea jocul. Știam că îmi urmărește fiecare pas și mă simțeam ca o căprioară curioasă, în timp ce el era un vânător care avea mare grijă să nu mă sperie. Când ochii ni s-au întâlnit m-am bucurat mai mult. Nu era nimic nepoliticos în atitudinea lui, nu era nici un fel de aer de superioritate, nu mă privea de sus, nu mă evalua. Aș spune că erau priviri prietenoase, dar nu ăsta e cuvântul, pentru că era altceva.
"Hai să dansăm, că trece seara!" M-am văzut prinsă într-o sârbă și din momentul acela inima a început să controleze picioarele. Gândurile au cam dispărut. Băiatul era tot acolo. Unele sârbe durează mult, cam o jumătate de oră. Dar așa sunt oltenii, rezistenți. :) Din nou țopăială, pauze mici de ronțăit covrigei. Se apropia miezul nopții. "Hai să ieșim afară! Hai, că toată lumea iese! Treaba ta dacă vrei să stai aici!" Era frig. Au mai rămas câțiva oameni în casă. O fată spunea că e răcită, prietenul ei stătea cu ea. Mai erau câteva grupuri. Ziceau că văd mai bine artificiile de la balcon. Am rămas singură în sufragerie, dar pentru puțin timp. Au fost câteva secunde de liniște. Se auzeau doar chiuiturile de afară.
"Hei! Și ție ți-e frig?"
"Da!"
"E mai bine aici."
Apoi tăcere. Nu ne cunoșteam și totuși tăcerea aceasta nu avea nimic nefiresc.
Mi-a plăcut că nu s-a grăbit să facem cunoștință. Vorbeam nimicuri și era bine. Când cei de afară au început să numere ultimele secunde din an am constatat că nu avem șampanie, așa că am ciocnit cu suc. Ne-am spus "La mulți ani!" și ne-am pupat. N-am uitat senzația pe care mi-a lăsat-o pielea lui pe obrazul meu: fermă, sănătoasă, curată, cu un parfum foarte discret, dar amețitor. Un amestec de masculinitate și inocență. Își purta trupul de bărbat tânăr cu suflet de copil cu o naturalețe de un farmec aparte.
Am stat de vorbă toată noaptea. L-am privit în ochi cu îndrăzneală, profitând parcă de privirea lui caldă și de senzația de siguranță pe care mi-o dădea prezența lui.
Au fost și alte întâlniri, și alte povești între noi. Și vor mai fi.
Acest articol participă la SuperBlog 2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu